This site uses cookies.
Some of these cookies are essential to the operation of the site,
while others help to improve your experience by providing insights into how the site is being used.
For more information, please see the ProZ.com privacy policy.
This person has a SecurePRO™ card. Because this person is not a ProZ.com Plus subscriber, to view his or her SecurePRO™ card you must be a ProZ.com Business member or Plus subscriber.
Affiliations
This person is not affiliated with any business or Blue Board record at ProZ.com.
Italian to Romanian: Non dirmi che hai paura General field: Art/Literary Detailed field: Poetry & Literature
Source text - Italian “Poi un altro tuffo, ancora.
Non si può sapere da dove si butterà il prossimo, ognuno si guarda attorno per capire se ce ne sarà un altro. Tutti sembrano pesci abbagliati da una luce potentissima, di milioni di watt, muovono la testa a scatti, a destra e a sinistra.
All’improvviso è una donna, adesso, che si butta.
Nessuno ci crede davvero, eppure in acqua ci sono quattro persone che stanno facendo di tutto per raggiungere le funi. Due nuotano come pazzi, a grandi bracciate rumorose. Gli altri due, compresa la donna avvolta dai veli che si aprono e si chiudono come entra e riesce dal mare, si muovono convulsi, a gesti nervosi, è chiaro a tutti che non sanno nuotare.
L’acqua è mossa, è acqua arrabiata.
“Tornate indietro!” grida qualcuno.
“Siete pazzi, tornate qui!” si sgola qualcun altro.
Da quando i quattro corpi sonno in mare le onde sembravano ancora più alte, ancora più forti. Sono vicina al bordo come tutti e guardo mia zia, che adesso è uscita sul ponte.
Poi guardo il mare.
Il mio mare.
Lei capisce subito e mi viene incontro.
Forse ce l’ho scritto negli occhi, o non so dove, ma lo capisce.
“No!” dice soltanto.
“Nooo!” ripete.
Dice così, ma la sua voce io non la sento, vedo solo le labbra che si muovono.
Forse le rispondo qualcosa, forse dico “Indietro, di nuovo, non ci torno. Mai”, ma non sicura che la voce mi esca davvero.
Poi una forza più grande di me mi fa arrampicare sul bordo. Non so da dove l’ho presa, non si niente. È lei che prende me e mi fa scavalcare il bordo. Non sono io, è lei.
Zia Mariam prova strattonarmi, mi arpiona per la maglietta, “Noo! Samia, no!”.
Io ruoto una gamba.
Poi l’altra.
Davanti ho il mare, finalmente il mare, e potrei entrarci, senza che nessuno mi dica niente. Per la prima volta nella mia vita potrei sentirmi avvolta da tutta quell’acqua, potrei nuotarci dentro, come desidero fare da sempre.
Ora sono seduta sul fianco della bagnarola arrugginita, guardo l’infinito, guardo il mare. Guardo le funi. Guardo il mare.
Mi volto.
Non mi ero accorta di niente. Zia Mariam è dentro di me, continua tirarmi per la maglietta e piange, vedo le labbra che articolano e ha deciso di prendersi cura di me.
Il salto è alto, come dev’essere ogni salto verso la libertà.
L’acqua è gelida, ed è anche più mossa di quanto sembrava da sopra.
Buco la superficie e raggiungo il punto più basso prima della risalita naturale. Apro gli occhi. C’è tutto un mondo di bollicine sopra di me. Ci sono quelle più grandi vicine alla mia testa, lente, e quelle piccole e piccolissime che veloci stanno correndo verso la luce, verso la superficie. Trrr trrr trrr trrrr trrrr. A destra e sinistra, le sagome delle due imbarcazioni.
Dopo un colpo con i piedi e risalgo. Sbuco all’aria e cerco le funi con gli occhi.
Non so qual è la nostra barca e quale quella italiana. Provo a stare tranquilla, mentre tutto intorno il mare mi sommerge a flutti ripetitivi.
La barca degli italiani è quella a sinistra.
Faccio su e giù, su e giù. L’acqua mi culla e mi prende. Do un po’ di bracciate potenti, più potenti che posso. Cerco di mettermi dritta e di indirizzarmi verso le funi.
Le funi. Sono le funi la mia meta, il mio traguardo.
Mentre sbatto le braccia contro le onde mi canto in testa la canzone di Hodan, la nostra canzone sulla libertà. Me la canto mentre faccio su e giù, provo a cantarla con la bocca ma non ci riesco, allora la ripeto nella mente.
Vola, Samia, vola come il cavallo alato fa nell’aria…
Sogna, Samia, sogna come se fossi il vento che gioca tra le foglie…
Corri, Samia, corri come se non dovessi arrivare in nessun posto…
Vivi, Samia, vivi come se tutto fosse un miracolo…
…
…
…
Poi, finalmente, qualcosa accade.
Qualcuno mi afferra per la mano e mi trascina verso la fune. Non so come, grazie a questa persona che non riconosco ma per cui provo un amore infinito, riesco ad afferrarla. Il contatto con l’acqua si fa più lieve, orizzontale, adesso.
Sto nuotando.
No, qualcuno mi sta tirando su. Mi stanno issando a bordo della barca italiana.
…Vola, Samia, vola come il cavallo alato fa nell’aria…
Ora respiro, finalmente. Respiro bene.
Una volta a bordo mi medicano.
Mi asciugano e mi mettono al caldo.
Che bello il caldo, il mare è così freddo.
Dopo poco, pochissimo, non più di qualche ora di navigazione, siamo a Lampedusa. In Italia.
Non può essere vero, finalmente sono in Italia.
Ho realizzato il mio sogno, ce l’ho fatta
…Sogna, Samia, sogna come se fossi il vento che gioca tra le foglie…
A Lampedusa vengo curata.
Mi tengo in ospedale due giorni. Io dico che devo incontrare il mio allenatore in Inghilterra, e allora mi lasciano andare, mi accompagnano all’aeroporto.
Da Lampedusa prendo un aereo per Roma.
Da Roma un altro per Londra.
A Londra, a Stansted, ad aspettarmi c’è Mo Farah in persona con il suo allenatore.
La prima cosa che fanno è lamentarsi di quanto tempo ci ho messo? ad arrivare.
Mi scuso, ridiamo, tutti e tre ci dirigiamo subito al campo di allenamento. Ho un sacco di tempo da recuperare, lo so, ne sono consapevole. Dovrò lavorare duro.
Mi riprendo bene, rispondo bene.
In qualche settimana sono forte come prima, molto più di prima.
…Corri, Samia, corri come se non dovessi arrivare in nessun posto…
Riesco a qualificarmi per il rotto della cuffia per le Olimpiadi di Londra 2012.
La mia gioia tocca il cielo. Non sono mai stata più felice.
Supero tutte le fasi preliminari e, contro ogni pronostico arrivo alla finale.
Il pubblico è con me.
Sui blocchi di partenza, in mondovisione, sono quarta corsia.
Alla mia destra c’è Veronica Campbell-Brown, alla mia sinistra Florence Griffith-Joyner, la donna più veloce del mondo.
…Vivi, Samia, vivi come se tutto fosse un miracolo…
Bum.
Questo è lo start.
Adesso si corre.”
Translation - Romanian „Apoi încă o săritură, din nou.
Nu se poate ști de unde o să se arunce următorul, fiecare se uită în jur să vadă dacă o să fie altul. Toți par ca niște pești amețiți de o lumină puternică, de milioane de wați, dau din cap convulsiv, în stânga și în dreapta.
Brusc, o femeie se aruncă.
Niciunul nu crede cu adevărat, și totuși în apă sunt patru persoane care fac tot ce le stă în puteri pentru a ajunge la frânghii. Doi înoată bezmetic, cu mișcări largi și gălăgioase. Ceilalți doi, inclusiv femeia înfășurată în văluri care se înfoaie și se strâng când se scufundă și iese la suprafața apei, se mișcă convulsiv, cu gesturi nervoase, este clar pentru toți că nu știu să înoate.
Apa e agitată, e înfuriată.
„Întoarceți-vă înapoi!” strigă cineva.
„Sunteți nebuni, întoarceți-vă aici!” strigă un altul.
De când cele patru trupuri sunt în mare, valurile par mult mai mari, mult mai puternice. Sunt aproape de marginea bărcii la fel ca ceilalți, privind-o pe mătușa mea, care abia ce a ieșit pe punte.
Apoi privesc marea.
Marea mea.
Ea înțelege imediat și vine înspre mine.
Poate îmi este scris în ochi, nu știu unde, dar înțelege.
„Nu!”
„Nuuu!” repetă.
Așa spune, dar eu nu îi aud vocea, văd doar buzele care se mișcă.
Poate-i răspund ceva, poate spun „Înapoi, din nou, nu mă întorc. Niciodată”, dar nu sunt sigură că vocea se aude cu adevărat.
O forță mai puternică decât mine mă face să mă cațăr pe margine. Nu știu de unde o am, nu știu nimic. Mă împinge și mă face să lovesc marginea. Nu sunt eu, e ea.
Mătușa Mariam încearcă să mă oprească trăgându-mă de tricou, „Nuu! Samia, nu!” .
Îmi rotesc un picior.
Apoi pe celălalt.
În față am marea, în sfârșit marea, și aș putea să intru fără ca nimeni să îmi spună ceva. Pentru prima dată în viață aș putea să simt toată apa aceea învăluindu-mă, aș putea să înot, așa cum mi-am dorit dintotdeauna.
Acum sunt așezată pe laterala bărcii ruginite, privesc infinitul, privesc marea. Privesc frânghiile. Privesc marea.
Mă întorc.
Nu observasem nimic. Mătușa Mariam este lângă mine trăgându-mă de tricou și plângând, văd buzele care articulează un sunet pe care nu îl aud.
Apoi, se întâmplă. Se întâmplă din nou.
Sunt eu cea care am fost adusă în existență de către această forță care m-a apucat și a decis să aibă grijă de mine.
Saltul este înălțător, cum trebuie să fie fiecare salt către libertate.
Apa e rece și e mult mai agitată decât părea să fie de sus.
Străpung suprafața apei și ajung la cel mai jos punct al cocăi navei. Deschid ochii. Deasupra mea e o lume de bule. Cele mai mari sunt aproape de capul meu, lente, și cele mai mici fug repede spre lumină, spre suprafață. Trrr trrr trrr trrrr trrrr. La stânga și la dreapta, siluetele întunecate ale celor două ambarcațiuni.
Lovesc cu picioarele și mă duc înapoi. Ies la aer și caut cu privirea frânghiile.
Nu știu care e barca noastră și care e cea italiană. Încerc să stau liniștită în timp ce marea, cu valuri repetitive, mă scufundă.
Barca italienilor este cea din stânga.
Mă duc sus și jos, sus și jos. Apa mă leagă și mă prinde. Înot cu putere, cu mai multă putere decât pot. Încerc să mă îndrept către spre frânghii.
Frânghiile. Frânghiile sunt ținta mea, scopul meu.
În timp ce mă zbat cu mâinile împotriva valurilor îmi cânt în gând cântecul lui Hodan, cântecul nostru despre libertate. Îl cânt în timp ce mă scufund și ies la suprafață; încerc să-l cânt cu voce tare, dar nu reușesc așa că îl repet în gând.
Zboară, Samia, zboară ca un cal înaripat în aer...
Visează, Samia, visează de parcă ai fi fost vântul care joacă printre frunze...
Aleargă, Samia, aleargă de parcă nu ar fi trebuit să ajungi nicăieri...
Trăiește, Samia, trăiește de parcă totul ar fi fost un miracol...
...
...
...
Apoi, în cele din urmă, ceva se întâmplă.
Cineva mă apucă de mână și mă trage spre frânghie. Nu știu cum, mulțumită acestei persoane pe care nu o recunosc dar căreia îi port o dragoste infinită, reușesc să apuc frânghia. Acum contactul cu apa devine mai ușor, orizontal.
Înot.
Nu, cineva mă trage în sus. Sunt ridicată la bordul navei italiene.
...Zboară, Samia, zboară ca un cal înaripat în aer...
Acum respir, în cele din urmă. Respir normal.
Odată la bord mi se dau medicamente.
Mă usucă și mă duc la căldură.
Ce bine e la căldură, marea e așa de rece.
După puțin, foarte puțin timp, nu mai mult de câteva ore de navigat, suntem în Lampedusa. În Italia.
Nu poate să fie adevărat, în sfârșit sunt în Italia.
Mi-am îndeplinit visul, l-am realizat.
... Visează, Samia, visează de parcă ai fi fost vântul care joacă printre frunze...
În Lampedusa sunt tratată.
Mă țin în spital două zile. Le spun că trebuie să mă întâlnesc cu antrenorul meu în Anglia; mă lasă să plec și mă însoțesc la aeroport.
Din Lampedusa iau un avion până în Roma.
Din Roma iau un altul pentru Londra.
La Londra, la Stansted, mă așteptă Mo Farah în persoană cu antrenorul său.
Primul lucru pe care îl fac este să se plângă de cât timp mi-a trebuit să ajung.
Mă scuz, râdem, și imediat, toți trei ne îndreptăm către locul de antrenament. Am o grămadă de timp de recuperat, știu, sunt conștientă de asta. Va trebui să muncesc din greu.
Mă recuperez bine.
În câteva săptămâni sunt la fel de puternică ca înainte, mult mai puternică decât înainte.
... Aleargă, Samia, aleargă de parcă nu ar fi trebuit să ajungi nicăieri...
Reușesc aproape ca prin miracol să mă calific pentru Jocurile Olimpice de la Londra din 2012.
Bucuria mea ajunge până la cer. Nu am fost niciodată mai fericită.
Trec de toate fazele preliminare, împotriva oricărui pronostic, ajung în finală.
Publicul este de partea mea.
Sunt pe cea de a patra pistă, la linia de start.
În dreapta mea e Veronica Campbell-Brown, în stânga mea e Florence Griffith-Joyner, ce mai rapidă femeie din lume.
...Trăiește, Samia, trăiește de parcă totul ar fi fost un miracol...
Bum.
Acesta este startul.
Acum alergăm.
More
Less
Experience
Years of experience: 5. Registered at ProZ.com: Mar 2019.
Adobe Acrobat, Microsoft Excel, Microsoft Word, Powerpoint, Trados Studio
Bio
Hello!
If you're looking for a degree in Foreign Languages, you came to the right person.
I have graduated Languages and Literature (English and Italian being the languages of instruction).
Currently, I am studying for my Master degree in Romance Languages.
I have an year an a half in translations in English, Italian and Romanian.
I translated autobiography from sixteen century Italian in Romanian ( with one of my teachers), films translation and technical translation. I also helped a friend of mine with the translation if his website into English from Romanian. In my work I use CAT tools such as Trados.
I know what my strengths are and I am a fairly decent judge of what the job will require.
REASONS TO HIRE ME:
I do high quality translations delivering it promptly and at a fair price.
I am available for urgent translations at no additional cost.
I'll give 110% no matter what the actual job turns out to be.
I am also a reliable and serious person.
Feel free to contact me anytime.
See you soon.
Keywords: Italian, English, Romanian, websites, literature, general, technology
Expertise